Roxana & Adelin {Nuntă la Salon du Mariage}

Aș vrea să țin minte toate cărțile și filmele bune, toți oamenii care mi-au plăcut și toate zilele frumoase. Plus greșelile toate, ca să nu le repet. Și miile de versuri învățate cândva, care au început să se dizolve. Dar memoria mea se pare că vrea altfel și nu am ce să îi fac. Mă pricep mai bine să uit. Îmi pot șterge din minte o mulțime de întâmplări, oameni, mici ratări, neplăceri de tot felul. Ceea nu e chiar rău, la câte se adună într-o viață de om agitat.

Nu știu niciodată dacă și ce voi ține minte dintr-un chip fotografiat. De multe ori doar ochii. Dar întotdeauna îmi amintesc de cineva prin prisma a ceea ce am simțit față de el. Azi, de exemplu, mi-a amintit Facebook că este ziua Roxanei. Mi-a venit în minte un zâmbet mare, genul acela la care răspunzi cu zâmbet înainte să înțelegi ce ți se întâmplă. Sunt nenumărate feluri de zâmbete. Al ei, în amintirea mea, este zâmbetul unei femei puternice, care știe de la început că va câștiga. Așa a păstrat-o memoria mea pe Roxana. Dar, cum spuneam, nu e o memorie formidabilă. Mai bine deschid folderul cu fotografiile ei și ale lui Adelin. Îmi dau seama că deja zâmbesc. E ceva în fotografiile astea. Sau mai degrabă în ei. Ceva ce cred că o să vă aducă și vouă măcar un zâmbet mic.