Bianca & Xavier {Nuntă la TreeHouse Lagoon}

O fi îndrăgosteală spunea mama când râdeam sau plângeam mai mult decât era de înțeles, când nu mâncam și nu dormeam, când visam cu ochii deschiși peste teancurile de caiete de școală. Nu mă certa, doar se amuza – ea și toată familia, de altfel, că eram cea mai mică. Și au avut de ce să se amuze, că am fost îndrăgostită aproape tot timpul :). Când aveam 11 ani, am mers cu bunicii într-o vacanță interminabilă, într-un loc de o plictiseală sfâșietoare. Dar chiar și acolo eram îndrăgostită. Bunicul mă studia fascinat și chiar m-a cronometrat, să știe în cât timp îmi leg șireturile – respectiv cât pot visa cu șireturile în mână, uitând total de ce era în jurul meu. Parcă îl aud: Măi tataie, la ce te gândești tu când te închei la pantofi?

Ne facem mari și învățăm să ascundem aproape toate simptomele, dar cei din jur tot simt când suntem îndrăgostiți. Și chiar dacă și ei învață să își ascundă zâmbetul, de fapt cred că se păstrează un fel de fascinație față de cel îndrăgostit. Nu știu dacă să îi spun aură sau să caut un cuvânt mai serios, dar un om îndrăgostit îți atrage atenția prin ceva. Simți că este altfel – față de el însuși, față de cei care nu sunt îndrăgostiți. Iar acest altfel este, cel puțin pentru unii dintre noi, o sursă de energie și de inspirație.

Nu am dovezi, dar fotografiile de mai jos au fost făcute în cea mai călduroasă zi pe care am trăit-o vreodată. Aerul era atât de fierbinte și nu scăpam de ideea delirantă că ne coacem treptat, cu fiecare respirație. Un soare năucitor și picături de transpirație ne torturau ochii. Dar Bianca și Xavier chiar erau magnifici, iar noi nu ne doream doar să rezistăm, ci să prindem acel altfel pe care nici canicula nu putea să îl descompună și să îl transforme în obișnuit.

Noaptea, în timpul petrecerii, fulgere mari, orizontale se vedeau aproape continuu în depărtare. Ploua torențial peste tot în jur, dar noi eram încă într-un inel de căldură și lumină. Fără îndoială, asta era ceea ce se cheamă atmosferă electrizantă. Din fericire, ce nu a reușit să strice căldura, nu a stricat nici ploaia când a ajuns la noi. Eram niște furnici acolo sub cerul uriaș, dar unele capabile de sentimente și vise mari, care nu se pierd la o apă de ploaie.