Iată-ne în 2017. Orice pretext pentru a sărbători viața este bun. Binele și mirarea că suntem, vorba poetului… Fiecare oră și zi ar merita să fie sărbătorite – cu un zâmbet, cu un gând, cu un sentiment de recunoștință. Dar știm că, rând pe rând și toți până la urmă, vom uita să facem asta. Așa că ajungem să ne organizăm zâmbetele, gândurile și sentimentele în jurul unei perioade de sărbătoare. Ne-am făcut și obiceiul de a ne pune dorințe în perioada sărbătorilor, ca și când, dacă ni le punem toți deodată, puterea lor ar crește. Iar când perioada se încheie și din lumina gri a iernii dispar toate beculețele colorate care ne dădeau curaj, ne întrebăm îngrijorați ce urmează. Ne târâm picioarele spre muncă. Ne ascundem jenați depresia și o luăm de la capăt, în haosul obișnuit.
Nu îmi propun nimic măreț la început de an. Știu că nu o să citesc și nu o să fac sport cât aș vrea, nu o să câștig la Loto (ar fi chiar greu, având în vedere că nu joc), nu o să văd oceanul când mă ridic din pat, nu o să scriu cărțile care trăiesc în mine, nu o să schimb lumea. Dar știu și ce o să fac: o să iubesc oamenii pe care îi iubesc, o să lupt pentru ideile în care cred. Cu un pic de noroc, o să am putere să fac asta. Cu un pic de luciditate, o să fiu recunoscătoare pentru asta și pentru tot ce am.
Nu avem nevoie de beculețe colorate, ci de armonie. Poate unii o obțin prin credință, unii prin artă, unii prin cunoaștere, nici nu contează. O armonie între principiile și acțiunile noastre, între noi și ceilalți, între noi și natură și tot universul neștiut, ne-ar da echilibru. Nu am mai trăi în zgomot, ci în sens. Dar asta nu poate fi o dorință pusă de Anul Nou, ci doar o lumină spre care să tindem mereu.
Dacă nu erați aici pentru astfel de gânduri, să mă iertați. Sunt o gazdă visătoare, recunosc – dar numai când musafirii sunt atât de plăcuți :). Vă ofer imediat niște fotografii, în loc de cafea și prăjituri. S-ar putea să fie foarte potrivite, pentru că și ele ne amintesc să sărbătorim viața.