Boyhood 2017

Doarme dus, în poziții de mare balerin. Îl mângâi, scot plușurile de sub el, mă joc cu părul lui, îi pup burtica dezvelită. Mintea mea de părinte care se culcă prea târziu murmură, ca într-o transă, cuvinte anume, mai puternice decât cele rostite vreodată cu voce tare. Încă găsesc în mine o energie care se revarsă uriașă asupra lui. Ca atunci când era în mine. Ca atunci când, mic și șifonat, dormea pe pieptul meu. Ca atunci când îl alăptam. Ca atunci când, ținându-l de mânuța pufoasă, l-am dus prima oară la grădiniță. Ca în fiecare noapte și în fiecare îmbrățișare. Când nu le știe nimeni, cred că mamele își învelesc copiii în această energie uriașă, menită să protejeze și să hrănească. Toate celulele corpurilor și sentimentelor lor produc neîncetat această energie, ca un ecou nesfârșit al miracolului vieții. Sau poate nici nu e vorba doar despre mame, ci așa îmi imaginez eu, pentru că nu înțeleg altfel dragostea și puterea pe care mi le dă Andrei.

Proiectul Boyhood nu s-a întrerupt niciodată, dar am întârziat cu publicarea lui. S-au întâmplat tot felul de lucruri, s-au legat între ele ciudat. A trebuit să mă gândesc la mine mai mult decât aș fi vrut și să schimb ceva în felul în care trăiesc. Pentru câteva luni am crezut chiar că în fotografiile lui Andrei va apărea o mogâldeață de frățior sau de surioară, așa cum și-a dorit. Din păcate, nu a fost așa. Trebuie să fi fost greu pentru Andrei, dar nu a vrut să-mi arate. Ca de fiecare dată când am trecut prin perioade grele, s-a transformat într-un om mult mai mare. Băiețelul acesta (pe care îmi imaginez eu noaptea că îl protejez cu puterile mele nevăzute) a avut grijă de mine, așa cum s-a priceput. Și s-a priceput.

Cred că toți ne visăm, măcar din când în când, super-eroi. Vrem să îi ajutăm pe ceilalți, în secret, cu puteri nebănuite. Dar, tot din când în când, avem nevoie să fim ajutați – situație pe care nu o visăm deloc. Nepregătiți și necăjiți, super-eroii din noi devin irascibili. Nu recunosc că le e greu, se încăpățânează să se descurce singuri. Nu știu să primească ajutorul pe care altfel ei ar vrea să îl ofere altora. Ne fac să ne zbatem degeaba – viața nu pare dispusă să ne distribuie doar în roluri de super-eroi. Dar, într-un târziu, ne dăm seama. Important este că suntem încă în film, că ne protejăm și ne hrănim unii pe alții cu energia de care vorbeam la început, singura noastră super-putere.

Când revoluția din iarna lui 1989 începea în București, împlineam 10 ani. Era ziua mea și pe strada goală răsunau continuu sunete de împușcături. Eram împietrită de uimire, nu înțelegeam mai nimic, nimeni nu îmi spusese cât de rău ne era și nici că se putea schimba ceva. Două zile mai tărziu, priveam din casă elicopterele, auzeam la televizor că se trăgea în protestatari și mă întrebam dacă ai mei se vor întoarce acasă. Cuvântul libertate parcă se năștea atunci, atât era de proaspăt și de îndrăzneț. De Crăciun îi vedeam pe cei care păreau nemuritori și de neatins împușcați lângă un zid. Inevitabil, ceva s-a schimbat în mine atunci, dar mi-a luat mulți ani să înțeleg ce s-a întâmplat cu ei, cu mine, cu noi. Am învățat apoi cuvântul tranziție, cu gustul lui înspăimântător de minciună, sărăcie și dezamăgire.

Andrei s-a născut liber. Îl văd iarna, în Piața Victoriei, cu un steguleț în mână. Are cam vârsta mea de atunci. Știe bine ce se întâmplă, pune multe întrebări, îi răspundem sincer și clar. Andrei spune că lucrurile se pot schimba în bine, că trebuie doar să fii puternic și să lupți pentru ele. Eu îi răspund, uneori doar în gând, că schimbările vin foarte încet și că el, probabil, va trăi în altă țară. Dar așa cum ceea ce am trăit eu la 10 ani a schimbat ceva în mine, știu că și aceste ierni în București schimbă ceva în el.

Micul Prinț – noua mare pasiune. Este povestea din care, spune el, înțelegi o mulțime de lucruri importante.

Baia rămâne locul preferat pentru spectacol: cântece care rănesc urechile vecinilor, dansuri periculoase, experimente cu cele mai bune produse cosmetice ale mele, numere de circ încheiate cu câte o gură de apă caldă și spumă.

Ritualurile sunt importante. Dacă faci o dată ceva și iese bine, trebuie să devină un obicei. Așa că primăvara mergem în Parcul Circului, lângă magnolie, ascultăm ce vorbește lumea pe lângă noi și inventăm dialoguri amuzante, povești trăsnite etc.

Caii sunt nelipsiți, încă de când era doar puțin mai mare decât o șa. Se înțelege bine cu ei, iar caii par să știe că el este un fel de mânz.

Cel din vesta lui Andrei este Iepur. E un iepure mic și bătrân, pe care i l-am făcut eu cadou mamei când eram mică. L-a descoperit Andrei cu ani în urmă și de atunci sunt de nedespărțit. (Iepur este, ca și pisica Aurora, doi reni, un urs și altele asemenea, un pluș de nani. Dar lui îi place și să călătorească, să viziteze, să afle lucruri noi, să îl ajute pe Andrei să urmărească pisici, așa că uneori răsare așa, din câte un buzunar, o glugă etc).

De Paște, la Viscri (și Blue House), când încă nu aveam o căsuță în Transilvania, dar simțeam că se apropie momentul :)

O vată de zahăr nu este despre gust, ci despre distracție. Nu mai văzuse și nu l-a tentat să o mănânce, dar a fost foarte încântat de felul în care poți să te joci cu ea până ajungi să ai zahăr în păr, pe față, pe haine și pe mâini.

Când vrem să fim doar noi și să nu facem nimic.

Din copilăria mea și până în a lui, asta se numește tehnica cocorului, folosită cu mare succes împotriva adversarilor invizibili.

Sunt niște sărituri pe care le facem peste tot. Fără niciun motiv.

Eforturi și emoții.

Cu noi și cu prietenii noștri, la cele mai tari petreceri și concerte. Pentru că nu știu pe cineva mai iubitor de muzică, mai dornic să danseze și mai bucuros să socializeze.