Mi-a strigat un paznic acum câteva luni: nu vă mai grăbiți așa, că îmbătrâniți! Treceam cum trec eu mereu, ca o furtună, pe lângă clădirea veche, cu pereți groși, din a cărei curte el privea forfota străzii ca un sfinx, îmbrăcat nepotrivit într-o uniformă posacă, maronie. Pe asta nu o mai auzisem! De obicei aud pe stradă, de la necunoscuți, ce or auzi probabil cam toate femeile, nimic de ținut minte. Nu îmi imaginam că îmi grăise un Confucius contemporan prin grilajul gardului, dar vorbele lui mi-au rămas agățate în minte. Serios, deci zici că prea mă grăbesc mereu? Că, în graba mea, o să uit să respir, să văd, să simt? O să ratez să fiu prezentă? O să ratez să fiu? Că o să îmbătrânesc, adică o să mă tot grăbesc spre un mâine până ce nu voi mai avea decât un azi? Sigur, paznicul nu spusese atâtea și nici nu știu ce o fi vrând el să zică de fapt, poate doar se plictisea și îl enerva graba trecătorilor, pentru că nu putea schimba o vorbă cu ei. Sau poate, tot păzind o clădire ce nu pare să aibă nevoie vreodată de pază, o fi avut răgazul să privească detașat anotimpurile, pașii oamenilor. Nu cumva… el a înțeles? Îndurerat de orbirea și de goana noastră, o fi strigat atunci spre toți, ca un profet, încercând să ne salveze: nu vă mai grăbiți așa, că îmbătrâniți! Dar l-am auzit doar eu, iar eu mă grăbeam, nici nu am întors capul măcar spre barele de fier înfipte în piatra gardului.
Sigur trotuarul acela e gol azi. Nu ne mai grăbim – fiecare, închis între pereții turnului său, merge încet, că nu are unde să întârzie. Am vrea acum să observăm primăvara, cu toți gândăceii și firele ei de iarbă, am vrea să ne treacă vântul prin păr, am vrea să ne doară ochii de verde și de soare. Și dorința asta ne face să vedem, în sfârșit, cu ochii minții, ceea ce până acum nu vedeam nicicum. În haine nepotrivite și nemișcare de sfincși, avem și noi răgazul să privim lumea – dacă nu pe cea din afară, măcar pe cea dinăuntru. Când și când, putem să împingem ușor toate gândurile spre marginile lumii și să privim în gol, ca atunci când abia ne născuserăm. Să respirăm. Să nu mai judecăm corpurile în care trăim, să nu le mai punem etichete cu data fabricației, greutate și calitate, ci doar să stăm cuminți în ele, ca niște copii. Gata, azi nu ne mai grăbim. Azi învățăm să fim. Ne echilibrăm pe marginea prăpastiei, ne rugăm. Facem loc pentru artă, salutăm respectuos știința. (Ce caraghioși suntem! Mâine o să uităm tot și nici zece profeți de ar striga la noi, tot nu i-am băga în seamă, pentru că noi am avea treabă).
PS: Până una alta, fotografiez, cum făceam la început, cele mai banale lucruri. Cum ar fi ceaiul din pahar. Ca să fiu prezentă, să mă asigur că văd cu adevărat, că nu mi-am pierdut curiozitatea. E terapeutic. Nu trebuie să fii fotograf pentru asta și nici nu îți trebuie un aparat serios. Nu trebuie să postezi astfel de imagini nicăieri și nici nu te interesează dacă ele plac sau nu cuiva. Sunt ceva intim și foarte simplu – un fel de meditație pentru cei care nu știu să mediteze. Încearcă. Nu te grăbi.
