M-am întâlnit de curând cu cineva și, din una în alta, am ajuns să discutăm despre cum să te descurci cu o mică afacere în lumea asta în care aproape toată lumea pare să posteze continuu, de cele mai multe ori lucruri fără sens, și asta se transformă în mii de inimioare, cele mai multe fără dragoste. Când mai ai timp și să muncești, și să te ocupi de familie, de tine? Despre energia pe care o consumă jocul acesta intens, epuizant, absurd pe care trebuie să îl joci pentru a câștiga, cu orice preț, atenție. Despre falsitatea sau superficialitatea relațiilor, despre lucrurile la care lumea pare să se încânte acum, despre pericolul sau câștigul de a rămâne tu însăți când presiunea de a fi într-un fel anume este atât de mare. Un subiect greu de epuizat printre picăturile de ploaie de atunci, dar mi-a rămas în minte. M-am tot gândit la noi, la Cromatica. Cum a fost, cum am ajuns aici?
Am știut întotdeauna cum se face, dar nu am făcut așa. Știm ce trebuie să facă un fotograf să fie mai cunoscut. Știm și ce trebuie să facă pentru a vinde mai mult și mai scump. Știm cât de important este să fii vizibil – și cât de greu. Dar nu e de ajuns să știi. Pe de o parte, am realizat că acest cum se face ne este total peste mână. Nu ni se potrivește, nu ne place, deci am face lucrurile fără convingere și probabil nu ar merge bine mult timp. Pe de altă parte, am intuit corect că, făcând cum se face, nu te mai deosebești de foarte mulți alții și, deși află mai mulți despre tine, nu mai ajungi la cei care chiar ai vrea să îți fie clienți.
Nu am sfătui pe nimeni să ne urmeze exemplul, dar nici nu am schimba felul în care am lucrat în ultimii 16 ani. Pentru că, de 16 ani, este frumos și bine la Cromatica – fără reclame, fără participări la târguri, fără a ne forța să intrăm în anumite medii sau să ne asociem cu anumite persoane, fără a încerca să părem mai cool decât suntem, fără a urma diversele trenduri, fără a posta ce și cât trebuie ca să atragem atenția, fără… Fotografiem, povestim când simțim că avem ce, ne facem în mod firesc prieteni, suntem recomandați de cei pentru care am lucrat și, uimitor în condițiile date, suntem găsiți pe internet de oameni care caută exact ce putem noi oferi. Da, chiar și pentru noi este uimitor și aproape inexplicabil. E un mister cum, în lumea asta mare și zgomotoasă, oamenii potriviți tot se găsesc unii pe alții.
Iată doar un exemplu care îmi întărește ideea că este loc și pentru noi, cei care nu jucăm niciunul din jocurile ce par obligatorii acum. C&A, într-un capăt însorit de lume, visau să sărbătorească în Islanda trecerea într-o altă etapă a relației lor. Voiau să fie înconjurați de munți înzăpeziți, ape albastre. Cum planul cu Islanda s-a dovedit complicat, au căutat altceva, oarecum asemănător. ChatGPT a sugerat România, Bâlea. (Mulțumim, ChatGPT, ai fost de treabă!). C&A s-au gândit că aventura aceasta într-o țară total necunoscută ar merita povestită celor dragi și păstrată în niște fotografii. Așa a început lunga căutare a unor fotografi români. Nu știu să ne fi dat o mână de ajutor tot ChatGPT, așa că nu îi mai mulțumesc, dar cert este că, după multe ore de căutări, au ajuns la noi. Am schimbat mesaje câteva luni, apoi a venit ziua întâlnirii la Bâlea. Era prima zi senină și caldă, după mult timp. Iar ei, la fel ca ziua. A fost atât de ușor și de plăcut, încât parcă ne întâlniserăm cu niște prieteni. La un moment dat, mărturisesc, am simțit o combinație de bucurie, uimire, recunoștință și vinovăție la gândul că așa arată (o parte) din munca mea, că sunt plătită să fotografiez așa oameni, în așa zile, în așa locuri. Iar mai târziu, a venit mesajul lor: „The perspective, the lighting, the details, the emotion, the background… every photo feels like a work of art. They brought us both to tears. These images are everything we hoped for and more. The perspective, the lighting, the details, the emotion, the background… every photo feels like a work of art. They brought us both to tears. These images are everything we hoped for and more. (…)Thank you again for everything—from your kindness and guidance to your creative vision and support throughout the shoot. It meant the world to us”. Acest mesaj nu spune ceva despre noi, ci despre cei pe care îi fotografiem. Așa sunt ei, iar noi nici ne putem dori mai mult.
Sigur, oameni ca ei, cu o energie atât de bună și cu o relație pe care o simți că este atât de frumoasă, au ajuns la noi după lungi căutări, iar noi am vrea să ne găsească ușor. Dar totuși, ne-au găsit. Și ei, și mulți alții care, între timp, ne-au devenit foarte dragi. Iar atât timp cât noi vom putea rămâne noi, cât timp vom face lucrurile așa cum au sens și cum sunt potrivite pentru noi, vom continua. Iar când se va termina, ne vom bucura că a fost bine și frumos la Cromatica atât de mult timp, apoi vom merge mai departe cu altceva ce ni se potrivește.
E de înțeles de ce ne simțim uneori copleșiți de zgomot, de fake, de lipsa de sens, de regulile mereu schimbătoare din mediul online în care, vrând-nevrând, stăm prea mult. De teama că ar trebui să fim sau măcar să părem că suntem altfel decât suntem, de stresul că trebui să facem mereu ceva mai mult, mai cu moț. Dar avem o singură viață, din care trebuie să înțelegem ceva. Trebuie să lăsăm ceva bun în urma noastră, așa că nu ne putem risipi energia. Nu avem timp să ne prefacem, nici să facem lucruri în care nu credem. Cum îi spuneam prietenei cu care m-am întâlnit în parc, sigur este loc și pentru oameni ca noi, atâta vreme cât continuăm să ne întâlnim cu oamenii potriviți.




































