Simona & Adrian {Nuntă la Militari Residence Ballroom}

Cred că mulţi dintre noi sunt surprinşi când se văd într-o fotografie. Apare inevitabil o diferenţă între felul în care te percepi tu şi felul în care te percepe altcineva, între cum îţi imaginezi tu că arăţi şi cum rezultă că arăţi dintr-o imagine statică. Eu sunt mereu surprinsă (neplăcut, de cele mai multe ori) de cum arăt într-o fotografie. Nu am înţeles niciodată dacă nu sunt fotogenică sau dacă nu sunt împăcată cu mine. Cert este că, în sinea mea, eu sunt altfel. În schimb, mă „recunosc” fără probleme într-un film – unde doar vocea parcă nu ar fi a mea.

Îmi amintesc zilele în care citeam Nostalgia sau Orbitor (Mircea Cărtărescu). Autorul nu era doar contemporan, era chiar vecin la vremea respectivă. Sute de pagini din cărţile lui păreau rupte din amintirile reale şi false ale copilăriei mele. Acolo mă regăseam – aproape cu spaimă, uneori, ca şi când cineva ar fi pătruns în mintea mea. Aceeaşi minte care a atribuit autorului şi naratorului o voce şi un chip dintre cele care trăiau în mine. Dar când mi-a fost profesor şi a trebuit să îl ascult din băncile amfiteatrului, Mircea Cărtărescu s-a dovedit, evident, un străin. Atât de străin încât am preferat să nu îl mai aud şi să mă întorc la vocea pe care o ştiam eu.

Revenind la imagine şi la lucrurile în care ne recunoaştem sau nu, mă întreb ce simt cei care ne împrumută pentru un timp imaginea lor şi ne lasă să o privim, să o interpretăm, să o punem într-o poveste. Este adevărat că noi fotografiem totul aşa cum este, fără să intervenim în desfăşurarea firească a vreunui moment, dar perspectiva noastră nu poate fi altfel decât personală, subiectivă. Oare ei se „recunosc” în fotografiile noastre sau se văd cumva din exterior, descoperind lucruri pe care nu le ştiau despre ei? Aceeaşi întrebare îmi vine în minte când sunt într-un muzeu şi mă uit la o pictură, un portret al cuiva – fie comandat de cel care apare în respectiva imagine, fie realizat din dorinţa pictorului. Oare cei pictaţi îşi doreau să se vadă într-o imagine cât mai fidelă realităţii, într-una cât mai flatantă sau într-una doar inspirată de chipul lor? Oare pictorul caută de fapt să se regăsească pe sine în acele portrete?

Cum ne simţim noi, cum ne văd alţii, cum noi îi percepem pe alţii… Voi continua să fotografiez şi să caut răspunsuri. Mai jos îi puteţi vedea, prin ochii noştri, pe Simona şi Adrian. Şi-au dorit să îi fotografiem noi şi ne-au oferit, simplu şi generos, toată încrederea lor – ceea ce nu spune mare lucru despre noi, dar spune mult despre ei. Ca de fiecare dată, ne-am simţit responsabili pentru un lucru delicat şi important, am avut emoţii. Nu te poţi plictisi să fii fotograf…