Mă întreb cum rezistă fotoreporterii care lucrează în zone de conflict, cum se concentrează când le este teamă sau milă. Reuşesc să se detaşeze sau fotografiile acelea care fac înconjurul lumii nu pot fi făcute cu detaşare?
Undeva la polul opus sunt fotografii de nunţi. Flori, candelabre, zâmbete, linişte şi pace. Un mediu plăcut şi curat, cum îmi spunea cineva. Cât de complicat poate fi să fotografiezi nişte oameni frumos îmbrăcaţi, urmărindu-i prin câteva locuri elegante? Nu ştii care este povestea acelor oameni. Ca fotograf, ştii doar că trebuie să îi priveşti cu atenţie şi cu inima deschisă, orice ar fi. Nu pare mare lucru. Dar uneori surprinzi priviri care spun o mulţime de lucruri. Şi lacrimi. Şi strângeri de mână. Eşti dintr-o dată în prejma unor suflete care se deschid şi ele în faţa ta. Dacă rămâi indiferent, eşti degeaba acolo. Dacă te laşi prins în acest vârtej de emoţii, te simţi foarte vulnerabil.
La Cristina şi la Cornel, de exemplu, nu am văzut o nuntă – cu flori, candelabre, zâmbete etc. Nici ei nu cred că au văzut. Privirile, lacrimile, gesturile şi emoţiile lor sunt tot ce îmi amintesc. Lângă ei nu poţi fi detaşat. Deşi tensiunea nu este cea din zonele de conflict, se schimbă ceva în tine de fiecare dată când treci alături de cineva prin momente atât de intense.