Bucureştiul acestui început de an respiră parcă alt aer. Sunt câţiva oameni, mai mulţi decât aş fi îndrăznit să sper, care îşi exprimă sentimentele într-un mod inteligent, civilizat, dar mai ales creativ. Niciodată nu s-a întâmplat să admir mai mulţi oameni în oraşul acesta – care, ca orice alt oraş de aceleaşi dimensiuni, te condamnă în majoritatea timpului la un fel de singurătate şi izolare.
Cu treisprezece ani în urmă eram cu Robert pe o bancă lângă Universitate, la fântână. Era iarnă, o lumină gri, banca îngheţată. Stăteam la Robert în braţe, ca să-mi fie mai cald. Probabil că eu eram într-o pauză de două ore, între cursuri, iar Robert terminase deja programul lui mai matinal şi mai lejer de la ASE. La un moment dat, s-a apropiat de noi un fotograf străin. Engleza lui era aşa de firească pe lângă a noastră… S-a apucat să ne povestească despre fotografiile pe care el le-a făcut în locul acela în fiecare an, începând cu Revoluţia din 1989. Vroia să vadă cum se schimbă clădirile, oamenii, atmosfera. În opinia lui şi a noastră, încă nu se schimbase mare lucru. Dar el era convins că schimbările vor veni şi vor fi mari. Ne-am uitat la el şi am sperat că locul acela va reflecta o mare schimbare în bine cândva când nu va fi prea târziu pentru noi. Ne uitam la aparatul lui, la haine… Ne-am dat seama că în acel moment noi şi el arătam ca nişte oameni din lumi diferite. Ne-a rugat să îl lăsăm să ne facă o fotografie, exact aşa cum stăteam acolo, pe bancă, în dreptul Facultăţii de Geografie. L-am lăsat fără să ezităm, deşi ne gândeam că fotografia nu va reflecta cât de fericiţi şi de îndrăgostiţi eram noi atunci, ci mai degrabă cât de săraci. Ne bucuram că am vorbit cu fotograful acela, care pentru noi arăta ca cel mai realizat om, dar ne pierduserăm buna dispoziţie, nu ştiu de ce.
Au trecut de atunci nişte ani în care amândoi am învăţat bine, pentru că ne plăcea şi pentru că aşa eram educaţi să facem. Eu îmi doream să plecăm din ţară, Robert vroia să rămânem lângă ai noştri. Eu credeam că plecând vom avea şansa să arătăm ce putem. Îmi era silă de ceea ce văzusem în liceu şi în facultate, unde banii corupeau uneori şi cei mai minunaţi profesori. Vedeam deja cum nişte nulităţi sunt împinse în faţă prin eforturile unor părinţi ambiţioşi. Ştiam că în zece ani aceşti tineri vor avea slujbele cele mai bine plătite şi vor fi convinşi că au avut nişte calităţi deosebite care i-au ajutat să ajungă acolo. Robert spunea că ne vom descurca şi în România şi că cel mai important este să ne petrecem viaţa alături de cei pe care îi iubim. Am avut dreptate amândoi.
Şi iată-ne în 2012. Tot în România. Eu nu am votat niciodată, pentru că nimeni nu mi-a câştigat încrederea. Robert a votat, pentru că el crede că aşa trebuie să facă un cetăţean responsabil. Suntem amândoi dezamăgiţi, îngrijoraţi, muncim de dimineaţă până seara şi sperăm că băiatul nostru va trăi într-o lume mai bună.
Dar noi şi fotografii occidentali nu mai arătăm diferit. Hainele noastre sunt la fel de bune, aparatele şi obiectivele noastre foto s-ar putea să le depăşească pe ale lor. Piaţa Universităţii s-a schimbat? Da. Pentru prima oară în atâta timp realizăm că da. Marea schimbare în bine totuşi s-a produs şi noi suntem încă tineri. În Bucureştiul nostru gri şi aparent inert, strălucesc acum câteva figuri ale unor oameni ca noi, educaţi să înveţe, să muncească, să respecte valorile reale. Nişte oameni pe care nu a reuşit nimeni să îi spele pe creier şi nici să îi transforme în ticăloşi. Spre imensa mea bucurie, acum îi pot vedea. Pot fi sigură că ei există, chiar dacă sunt amestecaţi printre gură-cască, scandalagii, tinere hiene cu ambiţii politice, adolescenţi luaţi de val şi ignoranţi de diverse feluri. Ei sunt acolo şi eu mă bucur, pentru prima oară, că am rămas în România. Nu ne putem îneca dezamăgirile şi grijile, dar măcar ştim că nu suntem singuri în oraşul acesta mare.
