Am întâlnit privirea lui prin fereastra unui hotel. Mi-am ţinut respiraţia şi am fotografiat. E un băieţel adevărat? Da, tăietura abia vindecată de pe fruntea lui mă asigură că e un băieţel obişnuit. Dar mă uit la ochii lui şi aproape că nu mai ştiu câţi ani am şi în ce vremuri trăiesc. Cred că toţi am privit lumea aşa la un moment dat. Iar lumea nu s-a schimbat; poate că noi am uitat tot mai des să privim. Mă uit şi nu mă pot opri. Parcă ar spune: deschide ochii! e atât de mult de înţeles, e atât de mult de simţit. Cred că e genul acela de băiat care va aminti cuiva, în fiecare zi, că viaţa e frumoasă. Mie mi-a amintit.
