Raluca & Daniel {Nuntă la Hotel Marshal Garden}

Mi-a luat mult timp să înțeleg că pot face o mulțime de lucruri dacă îmi doresc îndeajuns de mult și dacă îmi dedic măcar câteva minute pe zi realizării unor vise. Sigur, asta este o prostie pe care o poți găsi scrisă pe toate gardurile (sau wall-urile de Facebook). Dar eu nu am reușit mulți ani să cred asta și, cu atât mai puțin, să o aplic. Nu voi spune acum că este în puterea oamenilor să facă orice. Din păcate, nu poți aduce înapoi oameni plecați pentru totdeauna, nu îi poți proteja pe cei dragi de tot felul de lucruri, nu îi poți ajuta pe toți sărmanii etc. Dar sunt și lucruri ceva mai mici, pe care le poți face dacă nu îți dai voie să uiți de ele, dacă în fiecare zi te asiguri că ai mai făcut ceva ca ele să devină realitate.

Problema este că avem o capacitate uimitoare de a ne inventa scuze pentru orice eșec. Ne ademenește mereu gândul că suntem buni, dar primim mai puțin decât merităm. Văd oameni în toată firea care pretind că ar fi meritat să trăiască într-o țară normală sau într-un oraș frumos, că ar fi trebuit să aibă un salariu mai mare și un soț/o soție altfel, că ar fi trebuit să plece cândva în niște depărtări mai roz etc. În fine, poate în cazul unora este adevărat – al celor care chiar fac eforturi serioase pentru ca lucrurile bune pe care cred ei că le merită să se și întâmple. Eu una, aș vrea să nu mă mai lamentez. După mult timp irosit, m-am convins că primesc mai mult decât merit :).

Sunt deja mulți ani de când, sub diverse forme, ne ocupăm de fotografie. A început ca o joacă, dar a devenit un drum lung și abrupt. Am făcut greșeli, ne-au durut toate, am avut tot felul de ambiții,  de dubii și de dezamăgiri. Nerăbdarea și orgoliul ne-au creat uneori niște frustrări. Singurul lucru bun pe care l-am făcut în toți acești ani a fost să nu renunțăm, să continuăm să învățăm, să ne ținem departe de zona de confort. Am muncit cât am putut – am muncit și când am crezut că nu mai putem. Cum ne simțim acum, după vreo zece ani de fotografie? Mult mai umili decât după cinci. Mai conștienți de cât de mult avem de asimilat și de experimentat. Mai răbdători, pentru că toate lucrurile bune au nevoie de timp. Și mai recunoscători pentru ceea ce deja am realizat, pentru că este totuși mult și se datorează în întregime unor oameni extraordinari, care au crezut în noi. Fotografia continuă să ne ofere, sub toate aspectele, cât nici nu am îndrăznit să sperăm. Și așa va fi cât timp îi vom dedica zilnic măcar câteva minute.

Cu aceste gânduri ne întoarcem la fotografiile de anul trecut și la oamenii pe care i-am fotografiat. Iată câteva fotografii cu Raluca și cu Daniel. Erau emoționați, iar nunta nu era singurul motiv. În privirile lor vedeam luptându-se tot felul de gânduri, iar pe unele aveam senzația că le și auzim. Erau gânduri de început de drum și de viitori părinți. Acum au o fetița minunată și probabil o mulțime de vise pentru care fac zilnic ceva. Noi le dorim să și le îndeplinească pe toate.