Primăvara este jilavă și neagră aici. Vara are zile lungi și pustii în care asfaltul arde praf și gunoaie, urmate de nopți colcăitoare, cu răfuieli, tânguiri și dansuri orientale. Iar toamna vine târziu și degeaba, pentru că strada este săracă și în frunze, și în râsete de școlari. Doar albul zăpezii i-a îmblânzit vreodată trăsăturile aspre și neregulate. Nu este o iarnă ca în cărțile poștale, ci o iarnă ca în picturile lui Ion Țuculescu. O iarnă cu ceruri gri-roșiatice peste ziduri pestrițe de mahala.
Mă întreb cum se auzeau trecând săniile în anii aceia grei de după război. Ce griji și ce speranțe avea pictorul care le asculta, frângându-și mâinile reci în vaporii vopselurilor? Strada asta, apărută pe pânză în culori groase, dense și mișcătoare îmi dă senzația că nu s-a schimbat aproape deloc. Sub greutatea zăpezii și a sărăciei, stă și azi la fel de cocârjată, așteptând senilă ceva ce nici ea nu mai știe. Fulgii cad la fel și acum pe cărămida roșie a Morii lui Assan – care, mușcată din toate părțile de cânii sălbatici ai vremurilor noastre, se chinuie să rămână demnă, în picioare. Pentru o clipă, am impresia că doar zgomotul este altul. Copitele cailor afundate în mocirla drumului sunt înlocuite de vâjâitul roților de cauciuc și de troncănitul tramvaielor. Atât.
O doamnă care a văzut că fotografiam a aruncat așa, peste umăr, o vorbă pe care am auzit-o de multe ori: de ar dărâma strada asta cu totul, să scăpăm de mizerie… Recunosc, așa am gândit și eu uneori. De la sania pictată de Țuculescu și până la plugurile fotografiate de noi s-au topit în mizerie vreo 70 de ierni. Timp pentru un pictor, pentru niște generații, pentru Moara lui Assan și pentru niște vise să se piardă. Poate tocmai pentru că am sperat să se dărâme ceea ce nu am știut să apreciem și să salvăm, am sperat să moară ceea ce nu am știut să însuflețim. Am vrut să uităm în loc să învățăm.
Ion Țuculescu – “Iarnă pe strada Lizeanu” [1943-1947] | Sursa: artmark.ro
