Mi-ar plăcea să ajung în India cândva. Niște ochi de fotograf ar fi răsfățați de atâta culoare și diversitate, de imprevizibilul formelor, de contrastele puternice. Până atunci însă, aceiași ochi se pot răsfăța cu mici lumi stranii, ca strada Lizeanu. În plus, în cazul acestei lumi mai ușor de atins există avantajul de a putea urmări ani la rând o metamorfozare lentă, dar spectaculoasă.
Oriunde îți întorci privirile pe strada Lizeanu vezi clădiri care par lipite unele de altele cu forța, ziduri ale căror culori se ceartă violent, alăturări de mesaje năucitoare, întâlniri între obiecte produse la distanțe de timp uriașe. Este ca și când ai fi în fața unui puzzle cu piesele puse intenționat greșit, de un copil care s-a încăpățânat să le combine chiar dacă nu se potriveau. Dar dacă ai timp să cunoști locul, descoperi că peste acest haos domnește un fel de liniște orientală, o toleranță care are, până la urmă, farmecul ei. Aici orice amestec pare posibil și acceptabil, secole la rând.
