Sorina & Alex {Nuntă la Posada Events}

Când o luăm spre Vâlcea, parcă miroase a vacanță – chiar dacă mergem la muncă. Ne punem lucrurile în mașină, ne potrivim scaunele, ne alegem muzica de drum și fiecare se pierde în gândurile lui. Eu fac fotografii în minte, îmi imaginez că sunt un uriaș care aleargă peste stâlpii de telegraf, amestec amintiri și, din când în când, spre disperarea lui Robert, cânt tare (și groaznic!). El nu știu la ce se gândește când conduce. Îl întreb uneori, dar spune că la nimic, cum spun băieții. Atunci s-ar putea să cânt mult mai tare sau să tac ore în șir, până mă face să râd.

Am ajuns la Vâlcea într-o seară răcoroasă, ne-am indispus lângă o mâncare care se voia libaneză și apoi eu am încercat să dorm. Robert nu încearcă, el doar reușește. Dar eu mă întreb, mă sucesc, mă lupt cu perna și cu salteaua, deschid ochii de nenumărate ori să văd cum intră lumina pe geamul necunoscut, adulmec toate mirosurile camerei străine și încerc să le aflu povestea etc. Până la urmă, foiala mea îl trezește pe Robert, care îmi spune oftând că o să fie bine, că o să ne descurcăm, că o să facem fotografii bune DACĂ dormim. Dar eu vreau o poveste. Nu scapă de mine, așa că începe să spună o poveste absurdă, eu râd cu lacrimi, somnul dispare pentru încă o oră. Așa e peste tot pe unde mergem, așa a fost și atunci, la Vâlcea.

A doua zi, cu cămăși bine călcate și cu cearcăne, ne-am urcat iar în mașină. Eram tăcuți și concentrați, de parcă intram la examen. Din fericire, nu am rămas așa prea mult timp. Sorina și Alex erau relaxați și veseli, totul decurgea perfect. În loc de ședință foto, ne-au propus niște ore de odihnă, pentru că petrecerea avea să fie lungă. Le-am savurat, ne-au dispărut cearcănele și am fotografiat apoi una dintre cele mai mari petreceri din toți anii noștri de evenimente. Hai să vedeți!

PS: Da, știu, a zis Robert că o să fie bine, dar un insomniac nu poate fi sigur de astfel de lucruri în toiul nopții! Și nu, nu promit că nu voi mai face așa.