Eu nu sunt Andrei. Dar oricât de nebunesc ar părea, când el e sătul, sunt și eu. Mă iau cu altele și uit că nu am mâncat. Dacă el nu se simte bine, mă simt cu adevărat bolnavă. Din fericire, el e aproape tot timpul plin de veselie, de optimism, de poante, de tandrețuri, de povești cu bufnițe care strică sau ascund lucruri, de fantome care ni se încurcă prin păr, de urși polari care îi seamănă și care, de Crăciun, încă îi trimit scrisori. Iar o parte din mine trăiește, parcă, prin el. Partea mea cea mai luminoasă. E în mine un copil care crește din nou, care crește odată cu el, ca să îl înțeleagă și să îi fie prieten? O teorie atrăgătoare, dar cu multe hibe. Sau greșesc, ca atâția alți părinți, ajungând să trăiesc prin copilul meu, pentru că de mine și de poveștile mele m-am plictisit groaznic?
Am 37 de ani. Sunt fotograf. Adică un observator al altor vieți. Un adult foarte singur, de cele mai multe ori. Singur în spatele unui aparat și în fața unui monitor. Singur printre sute de oameni. Singur în muzica, în cărțile, în visările, în insomniile și în fricile mele. Singur în prea multul și în prea puținul diverselor cămări, ca fiecare după niște ani. Dar Andrei strigă de bucurie în fiecare dimineață când mă vede, de parcă aș fi fost plecată mult timp. Mă împinge la loc în pat, ca să stăm puțin îmbrățișați. Niciodată cât am vrea, pentru că noi am sta așa toată ziua. Apoi îmi face o cafea, cu o inimă mare din spumă de lapte. Și începe să povestească, să întrebe, să râdă. Iar eu râd cu el. Pe urmă, ca și când mi-aș recăpăta auzul, mă bucur și de vocile altor oameni dragi. O mână de oameni, un pâlc de iarbă pe o dună de nisip, dar ce bine că trăiesc lângă ei, că nu au plecat de lângă mine. Nu, nu sunt singură. Dar se pare că în ultimii ani nu m-am mai trezit cu alarma telefonului, ci cu un maaamiii!!! plin de veselie, de râs, de dragoste, urmat de o îmbrățișare aproape brutală și o cascadă de pupici, gâdileli, așternuturi căzute din pat. O alarmă care îmi amintește să trăiesc și să mă bucur.
Andrei e Andrei. Eu am cam uitat cine sunt, dar probabil mă voi regăsi sau reinventa până la urmă. Boyhood este un pâlc de iarbă pe o dună, o particulă infimă în marele timp și spațiu. Este povestea mea preferată, în care un băiețel crește și ne amintește drumul spre soare.
