Suntem într-un sat prin Apuseni. A plouat toată noaptea. Miroase a fân și a pământ. Din curte văd drumul spre peșteră, dar foarte rar mai trece azi câte o mașină: una cu butelii, câteva tractoare, puține mașini mici. În rest, doar munți de verde. Verde ud și liniște. Am un pulover pe mine și mi-am învelit picioarele cu un hanorac, îmi simt părul umed, dar nu mă satur de aerul rece.
Cică nu putem urca pe munte azi, e periculos. Habar nu am ce o să fac. Andrei, lângă mine, citește Legendele și miturile Greciei Antice. Robert editează în pridvor. Încerc să-mi amintesc cum se savurează momentele de nefăcut nimic. Am un ebook la mine, dar nu mă atrage acum. Ultima oară am citit din el Pinocchio în italiană, pe un pat de spital din Abrud. Un salon în care eram doar eu, Andrei și niște pătuțuri goale, într-o clădire mare și veche. Nu părea să fie nimeni în niciun alt colțișor de spital. Se auzea încet doar vocea veselă a Ioanei, asistenta care asculta Mozart și Bach în camera de alături. Probabil ea era lumina și căldura locului, care făceau ca noaptea niciun copil să nu se teamă. O lectură improbabilă Pinocchio al meu, deschis atunci la întâmplare, într-un loc improbabil și incredibil. Dar multe lucruri anul acesta au fost improbabile și s-au încăpățânat să se întâmple, trebuie să admitem că nu controlăm mare lucru până la urmă.
Cu ochii și mintea spălate de ploaie, de verde și de dragoste – pentru că la tot pasul se pare că mă așteaptă cineva pregătit să îmi arate multă bunătate, îmi văd viața de acasă mai dulce și mai puțin complicată decât o știam. Sunt lucruri bune acolo. Și munca asta a noastră, improbabilă și ea cândva, nu e rea. Vreau să fotografiez cum vreau să respir aerul ăsta proaspăt.
Că tot vorbeam de lucruri bune de acasă, pun aici câteva fotografii de la nunta Anei și a lui Mihai. O nuntă în “satul” meu agitat, care pare atât de departe de milioanele de flori și de fluturi de aici. Dar există multă frumusețe și gingășie și acolo – Mihai sigur știe și îmi dă dreptate.