El e Andrei. Andrei al nostru, cât încă mai are nevoie de noi să crească. Apoi, un Andrei al unei lumi mult mai mari, în care sperăm să îl trimitem pregătit. Deocamdată, e vremea de boyhood și o savurăm picătură cu picătură.
Cu fiecare noapte, patul lui cândva mare pare să devină tot mai mic. Ating lemnul rotunjit. Nu a trecut așa mult de când l-am ales. Voiam să nu aibă margini ascuțite, în care să se lovească dacă sare în pat. Dar puștiul care doarme aici nu mai sare în pat. Se trezește devreme, singur, fără niciun efort, într-o explozie de energie, ca întotdeauna. Micul dejun nu mai e de vrăbiuță, ba chiar a căpătat un specific masculin – ouă, salată, pesto, cașcaval, de toate. Se îmbracă în hainele de școală, în care, la prima oră, arată foarte elegant. Pe umerașe colorate, micșorate și ele probabil când Andrei dormea, abia mai reușesc să stea cămăși de băiat mare. Cinci cămăși albe, de școală, așteaptă să fie alese de Andrei, și tot atâtea perechi de pantaloni negri și gri. Andrei își dă cu deodorant și își face freza. La oglindă! Arată ca scos din cutie și pare că își dă și el seama. Dar patru ore mai târziu, cămășile albe se întorc vesele, cu picături și dungi de diverse culori. Uneori, și pantalonii vin în aceeași dispoziție. Descopăr de multe ori că șosetele au fost purtate pe dos. Nu mă mai supăr. Băieții percep altfel șosetele, am înțeles și eu până la urmă.
Cu fiecare noapte, el e mai mare și noi suntem mai… enervanți. Pentru că temele alea afurisite de la școală cred că ne fac ceva rău la cap. Pentru că uneori parentingul deștept se duce pe gârlă cu un pentru că așa zic eu și gata. Pentru că noi avem niște vorbe despre ordinea în cameră, despre cum se țin tacâmurile și cum se stă pe un scaun – vorbe care, vorba Egipteanului, sunt ca un bâzâit de muscă în urechile lui Andrei. Pentru că acum, când toți trei suntem un fel de struțo-cămile derutate, preadolescența lui se izbește de criza noastră. În fiecare noapte ne simțim vinovați, în fiecare zi facem greșeli și tot așa. Dar și furtuna asta are farmecul ei, pe care îl simt în toate zilele libere: Andrei vine dimineața la noi în pat să ne drăgălim mult, mami, să stăm lipiți toată ziua! Atunci râdem de toate problemele, ne imităm unii pe alții, ne gâdilăm, ne iertăm. Ne facem declarații de dragoste care încep cu un te iubesc șoptit și se termină cu un strigat eu te iubesc de un catralion de ori mai mult, stop, cic-cic închis cu cheia!
El e Andrei. Cândva, inimioara lui era în corpul meu și bătea repede-repede. Mă trezeam zâmbind, simțeam că nu îmi încăpeam în piele de bucurie. Aveam de două ori mai multă energie și îmi era mai bine decât îmi fusese vreodată. Eram de neatins. Acum, cunoscându-l, îmi dau seama de unde veneau toate. Habar nu am cum vor fi lumea și destinul lui, așa că e doar o iluzie faptul că noi l-am pregăti pentru ce va urma. Dar știu că are darul de a se face iubit, de a face oamenii să râdă și de a sădi optimism pe oriunde trece. Și cred că orice lume va avea nevoie de un astfel de Andrei.
Aleargă după porumbei pe oriunde îi vede, cu convingerea că le face un bine – altfel devin obezi și nu mai pot zbura.
Te rog, te rog te rog! în fața unui magazin cu dulciuri. Dar el nu mănâncă dulciuri, decât foarte rar, pentru că nu îl atrag. Și-a ales o bomboană verde, foarte acră, și o acadea cu care doar s-a jucat.
A împlinit 10 ani. A vrut să ne începem ziua cu o ciocolată caldă.
Încă de când era foarte mic l-a distrat să se ascundă de noi. Necazul este că aproape întotdeauna s-a ascuns îngrozitor de bine, iar nouă ne-au ieșit peri albi până l-am găsit.
În loc de tort, de ziua lui, a vrut lasagna. Pentru că el este, după cum singur o spune, un fel de Garfield.
Și mai mulți porumbei ajutați să se mențină în formă.
Întâi stă cuminte lângă mine să îi povestesc istoria locului. Ne mirăm și ne îngrozim împreună, ne imaginăm cum era, apoi începe joaca.
Ploaia este prietena noastră, nu ne supără niciodată.
I-am auzit râsul lui Andrei și am aruncat un ochi să văd ce făcea. Când am văzut, mi-am amintit de o veche reclamă la Kodak, în care un tată și un fiu își făceau nod la cravată în același timp. Kodak moments. Și am pus mâna pe aparat.
Să nu rămână pe undeva vreo pisică nemângâiată… Poți să te grăbești, poți să fii ud la picioare sau leșinat de foame, nu contează: dacă Andrei vede pisica, Andrei stă să mângâie pisica.
Mama mea și-a dorit toată viața o casă la mare sau la ocean. La fel și eu. Și Andrei. Poate el o va avea cândva.
Andrei, ce faci acolo? Ssst, meditez!
Una dintre bucuriile noastre cele mai mari: să stăm cu orele prin muzee și să discutăm.
Sigur asta vrei să mănânci, Andrei? Da, sunt sigur. Apoi vine mâncarea și i se face milă de individul din farfurie.
O fotografie făcută de el. Încă nu l-am învățat să fotografieze, dar cred că l-am învățat să observe și să aștepte, ceea ce s-ar putea să-i fie de folos mai târziu.
Picioarele noastre atât de mergărețe și de neobosite sunt printre averile de care ne bucurăm cel mai mult.
Tati, Andrei și un urs :) Mama-urs!
Mica zeitate a muntelui ;)
Îi este teamă de înălțimi, dar nu le evită niciodată. Este timid, dar se apropie întotdeauna de oameni.
Dacă o statuie are nas și ajungi la el, este clar ce trebuie să faci.
Mai rapid decât fulgerul :)
S-a obișnuit de mic cu drumurile lungi și i-au plăcut mereu. Ascultăm muzică, teatru radiofonic, povești. Jucăm Fazan. Inventăm ghicitori. Dar mai ales petrecem ore în șir alături, fiecare cu gândurile și visările lui.
Pe oriunde trecem, cineva îl oprește, stă de vorbă cu el, îl îndrăgește, îi oferă ceva. Nu înțelegem cum face, pentru că este foarte discret. Cineva parcă îi scoate mereu în cale cei mai buni oameni, iar el le intră în suflet imediat.
Unde e baie, e și distracție. Regulă! Iar dacă dușul arată, zice el, ca un telefon vechi, trebuie neapărat să ai niște discuții acolo.
Urcuș greu, victorie mare.
Când părinții reușesc, în sfârșit, să îl epuizeze.
Oare s-a plictisit vreodată un copil într-o peșteră?
O apă magică, fără îndoială. A studiat-o atent și a vorbit doar în șoaptă.
Puterea este cu el.
Am văzut prea târziu că își băga nasul în crini. A fost galben pe față toată ziua.
Gustul verii.
Cu mocănița.
A venit toamna și ne e dor de căsuța noastră din Alma Vii.
Septembrie, acasă, școală.
Și înapoi în Transilvania.
O dragoste mare.
