Sînziana & Victor {Nuntă la Snagov Club}

Ai vrea vreodată să te întâlnești pe tine, adolescentul furtunos, naiv, arogant, confuz, ridicol, schimbător, încăpățânat?

De câteva săptămâni dădeam de colo-colo un teanc de hârtii vechi. Rămăseseră la mama prin casă, sora mea le-a găsit și mi le-a adus. Nu am avut chef să văd ce erau, dar la un moment dat a trebuit, pentru că, oriunde le puneam, arătau rău. Știam că erau foi scrise de mine în altă viață, de care abia îmi mai amintesc, dar nu aveam idee ce puteau fi. Scriam cu disperare atunci, pe orice îmi pica în mână. Uneori doar din plăcerea de a vedea cum apăreau sub stilou cuvinte strălucitoare de cerneală neagră și apoi, mate și elegante, pătrundeau în hârtia bună. De cele mai multe ori însă erau povești, versuri și desene scrise cu pix-creion pe te miri ce hârtiuțe, caiete de școală, orare, calendare, orice. Aveam nevoie să scriu așa cum au nevoie acum adolescenții de un smartphone. E o nevoie înfiorător de puternică, născută dintr-un tumult și un prea mult. Dacă nu aveam hârtie, scriam sau desenam pe pereți, pe lemn, pe țesături, pe geamuri aburite, pe pielea de pe picioare. Deci cum aș fi putut să mai știu ce era în mormanul acela de foi?

În grămada dezordonată de bilețele, agende, jurnale, scrisori (și chiar și o fotografie, a bonei mele) era, am descoperit, multă viață. A mea, intensă și (în îngrijorător de mare parte) uitată. Am tras aer în piept și le-am citit pe toate. Mi-au trecut prin fața ochilor certuri cu părinții, profesori de care îmi era teamă, olimpiade pentru care munceam de una singură, trăiri religioase și dileme existențiale. O obsesie pentru tei, gutui, ploaie, zăpezi (încă de atunci!). Bovarism ridicol de școală generală sau, la vârste mai mari, un fel ciudat de a-mi schimba cameleonic vocea, perspectiva, ritmul și stările pe măsură ce absorbeam de-a valma tot felul de lecturi. Majoritatea notițelor mele erau însă, previzibil, despre niște iubiri. Am fost uimită să descopăr niște nume care nu îmi spun nimic azi, nu le pot lega de nicio amintire, oricât de vagă. Și unele care au rămas cu mine prin toate viețile, clar și solid prinse într-un chihlimbar (care, atunci, o fi fost doar rășina groasă a unui brad tânăr și rănit). Am găsit chiar și o poezie (e mult spus!) scrisă cu gândul la Robert. I-am arătat-o acum prima oară, douăzeci și ceva de ani mai târziu, când parcă nu mai suntem aproape nimic din ce eram atunci. Ne-am emoționat, pentru că… povestea asta a noastră, lungă și complicată, trebuia să fie.

Cred că nu am vrut și nici nu mi-am imaginat că ar fi posibil să o reîntâlnesc vreodată pe Irina din anii adolescenței. Dar s-a întâmplat tocmai acum, când am un adolescent în casă și mă chinui zilnic să îl cunosc și să îl înțeleg. Și după ce mi-am petrecut mai bine de jumătate din viața de până acum alături de un om pe care îl iubesc de pe vremea când scriam ca să mă eliberez puțin “de prea mult”. A fost o întâlnire bună, până la urmă. Versiunea mea mai tânără m-a liniștit, m-a împăcat cu mine și cu alegerile mele. Suntem ridicoli și dificili în adolescență, dar suntem și într-un maxim de curaj, creativitate, frumusețe, sănătate, putere de învățare, energie. Suntem predispuși să ne asumăm riscuri prea mari, este foarte posibil să luăm decizii greșite, dar iubim cu o intensitate pe care rar o mai atingem în viața de adulți. (Daniel Siegel a tot stat pe noptiera mea și a încercat să îmi explice niște lucruri deștepte, dar peste cartea lui am pus constant alte două-trei mai ademenitoare). Și uite cu astfel de gânduri am început uimitorul an 2020, care, după cum sună, încă îmi pare dintr-un film SF. Plus cu un film mai vechi, Mr. Nobody, care chiar este SF și s-a potrivit cumva și el cu gândurile mele. Se puteau întâmpla nenumărate lucruri cu noi de când aveam doar câteva celule și până azi, puteam să o luăm în atâtea direcții, dar suntem aici, așa, acum și ar trebui să ne bucurăm, chiar dacă nu am schimbat lumea în felul în care ne doream la 15 ani. Nu mai suntem de mult timp adolescenți, abia dacă ne mai amintim cu adevărat cum eram atunci, dar ceea ce suntem azi este, în parte, efectul alegerilor noastre de atunci, din anii în care eram dificili, ne asumam riscuri mari și iubeam nebunește. Postarea asta este în special pentru voi, high school sweethearts, curajoși și îndrăgostiți până mult dincolo de anii de liceu, care în orice zi și în orice viață vă alegeți tot unul pe celălalt.