Boyhood e un proiect fotografic, inspirat de un film. În proiectul nostru, ca și în film, un băiat crește cu adevărat. Pe Andrei îl fotografiem cu obișnuința și cu firescul cu care îl îmbrățișăm, fără niciun motiv special și fără vreo tehnică sofisticată. Valoarea proiectului, pentru noi, este sinceritatea totală a acestor fotografii, care nu sunt altceva decât momente oarecare de viață reală. De viață privită cu nesfârșită dragoste.
Genetica și lumile în care creștem
Fața lui mică și rotundă, care mă făcea să îi zic Cireșică, s-a transformat mult. A devenit prelungă, ca a mea, iar în unele momente are și o expresie de om mare. Mânuțele încep să pară o altă pereche de mâini ale mele. La fel și picioarele, umerii, gâtul. Dacă Irina de la 10-11 ani ar sta lângă Andrei, sigur cei doi ar părea gemeni. Doar părul e puțin diferit. În plus, au crescut în aceeași casă, au mers la aceeași școală, au avut chiar aceeași învățătoare. Au până și același scris. Dacă însă cei doi ar povesti pe unde au umblat ei prin lume, ce cărți au citit, ce filme au văzut, ce jocuri au jucat, prin ce aventuri au trecut, câți prieteni și-au făcut, atunci ar fi clar că sunt din lumi și timpuri diferite.
Irina s-ar minuna continuu de cât de liberă și de bogată este mintea lui Andrei, și s-ar simți prost că ea știe atât de puțin. Întâmplările și locurile prin care el a trecut ar face-o să viseze cu ochii deschiși, ani la rând. Văzând ce e în camera lui – care cândva a fost a ei, ar crede că el are toate jucăriile din lume. Ar fi nespus de uimită să descopere cât de deschisă și de luminoasă este lumea în care el trăiește, dar nu ar înțelege de ce, într-o astfel de lume, Andrei nu umblă singur pe nicăieri și nu are zeci de prieteni care să-l strige afară. Nu ar pricepe cum e posibil să te porți așa frumos cu toți copiii și să nu te bați niciodată cu nimeni. Cum să ai discuții lungi cu oamenii mari – inclusiv cu unii din alte țări, care nu îți cunosc limba. Andrei i s-ar părea mai ceva chiar decât profesorii ei.
Andrei, în schimb, ar fi impresionat să vadă cum se descurcă Irina cea de 11 ani fără internet, cum are grijă de ea și de oricine este nevoie, cum se distrează fără să aibă nicio jucărie drăguță sau un sistem audio în camera ei, fără să vadă vreodată un film 3D. I s-ar părea ciudat că ea nu a ieșit niciodată din țară, nu a auzit de cele mai bune feluri de mâncare și nu știe cum este să mergi la un concert adevărat. S-ar căzni să înțeleagă cum poate trăi ea fericită într-o lume închisă și plină de reguli ciudate, în care este esențial să știi să taci și să te supui. Cum poate să se conformeze și, în același timp, să fie independentă și liberă, să își facă lecțiile când și cum vrea, să iasă la joacă, să facă boacăne mereu și să nu o prindă nimeni, să alerge cât o țin picioarele până se înserează.
Așa că asemănările dintre noi sunt doar fizice și parcă nici pe ele nu le mai observi când îl cunoști mai bine pe Andrei. E la fel de diferit de mine ca lumile în care el și eu am crescut. Iar acum, cu trecerea asta în adolescență, e diferit și de el însuși. Uneori e Andrei pe care îl știam – tandru, liniștit, diplomat, cu un fel de eleganță înnăscută. Alteori este un Andrei care se opune ca un catâr, produce un haos îngrozitor în camera lui și are nevoie să-i amintească cineva să-și facă patul. Își dă seama brusc că de câțiva ani nu îi mai place mazărea (deși a mâncat-o cu plăcere până ieri) sau că vrea să aibă părul mai lung, deși m-a rugat să îl tund. Noi ba râdem, ba oftăm.
Există însă și niște lucruri constante, ca felul lui de a vedea partea bună a oricărei situații, umorul cu care observă oamenii și pe sine, deschiderea către nou și o ușurință uimitoare de a se adapta. Asta dacă e să privesc și eu partea bună. Altfel… În continuare nu rezistă tentației de a face desene pe geamuri și oglinzi (când se aburește oglinda în baie, mereu am o surpriză), de a experimenta cu cosmeticele (uneori dezastruos, ca atunci când am descoperit că în apa micelară era și acetonă, alteori doar artistic, ca în fiecare zi în care sculptează bietul săpun), de a meșteri chestii drăguțe din orice obiecte îi pică în mână (așa dispar toate elasticele și clamele mele pentru păr, dar răsar roboței, mașinării, creaturi trăsnite). Neschimbat rămâne și finalul de zi în care îmi împletește scuze amuzante cu promisiuni deșarte și cu flamboiante declarații de dragoste, știind sigur că voi zâmbi.
Vorba lui Seinfeld, între sucks și great nu e o distanță așa mare cum credem
În clasa a patra, Andrei a învățat așa cum am învățat noi abia în clasa a opta. A lucrat sute de subiecte de română, matematică și engleză ca să dea examen la mai multe licee. Nu, nu a lucrat cu plăcere, ci mai degrabă cu lacrimi și cu nervi. Și nu, nu suntem mulțumiți că l-am făcut să treacă prin asta. Am avut dileme, insomnii și am fost dezamăgiți de noi. Într-un final uimitor, Andrei a strălucit – și nu mă refer doar la rezultate, ci și la liniștea cu care a mers la orice examen și la sentimentele cu care a trecut prin toată experiența. Credeam că va avea emoții, cum am fi avut noi dacă am fi fost în locul lui. Dar el a intrat în fiecare dintre licee cu interesul și curiozitatea cu care intră în muzee. I-au plăcut clădirile vechi și elegante, cu pereți groși și ferestre mari. I-au plăcut profesorii, i s-au părut prietenoși. L-am văzut de afară, pe geam, la un examen de engleză oral și părea că era într-o vizită la niște mătuși foarte iubitoare – zâmbea, ajuta cu diverse, făcea conversație, transforma foi ștampilate în origami simpatice. (Era în liceul în care Robert și cu mine ne-am cunoscut, era ziua în care realizam intens, dintr-o dată, că puteau să se fi întâmplat atâtea lucruri și noi să nu ne fi întors vreodată, acolo, împreună). În mod total neașteptat, examenele în sine i-au plăcut lui Andrei. A ieșit din experiența asta și mai sigur pe el, și mai optimist decât era – deși eu aș fi crezut că era deja la un maxim posibil. Noi nu suntem convinși nici acum că a fost o decizie bună să îl muncim atât, dar cert este că el, ca întotdeauna, a transformat și povestea asta în una fericită.
Între timp, aproape că termină clasa a cincea. Pentru noi, școala asta nouă a lui a fost o urâtă întoarcere în vremuri pe care le speram duse. Corupție, minciună, lipsă de etică și de profesionalism, ipocrizie, nebunie, metode de predare care nu mai funcționează de o sută de ani – toate au rămas să bântuie prin școli, nu au plecat nicăieri, măcar că lumea s-a tot schimbat. Sigur, sunt și condiții mai bune în clase (băile sunt tot cum vi le amintiți), copii mult mai bine pregătiți (de acasă), vreo doi-trei profesori buni, câțiva părinți cu coloană. Asta este ce vedem noi. Ce vede Andrei? Niște colegi pe care îi îndrăgește, câțiva profesori pe care îi admiră și câțiva pe care îi acceptă senin, o sală foarte bună pentru jucat baschet și o curte la fel de bună pentru jucat cu bulgări. Are doar medii de zece (știe că nu înseamnă nimic, însă îi place că are o bursă mai mare) și dimineața e vesel ca o vrabie. Urăște temele și e antipatic când le face, dar asta nu e vreo noutate. Bonus, ca orice adolescent, e îndrăgostit – și, ca niciun adolescent, vorbește foarte deschis și frumos despre asta cu cei apropiați. Una peste alta, lumea se vede extraordinar prin ochii lui, iar noi învățăm de la el să o mai privim și altfel. Până la urmă, nu poți controla prea mult ce se întâmplă, dar poți alege felul în care reacționezi la ce se întâmplă.
Înapoi la fotografii
Fotografiile nu păstrează sunetul râsului lui Andrei, în hohote, zilnic, molipsitor. Nu păstrează mirosul spatelui lui, când vine dimineața la noi în pat și ni se cuibărește în brațe. Îmbrățișări, cadouri ieșite din mâinile lui, lupte cu temele, șosete uitate sub pat – toate împreună sunt Boyhood pentru noi, iar pe unele le fotografiem doar cu mintea. Dar chiar și așa…
Prieteni de când abia învățau să meargă. Acum învață să joace bowling.
Cel mai mare iubitor și cunoscător de muzică bună pe care îl știu la categoria lui de vârstă :). Poate nu o să mă credeți (zdravănă), dar eu am senzația că îi plăceau muzica și concertele încă de dinainte să se nască. Și tot de când eram gravidă, parcă și nevoia mea de muzică a crescut. Încă iubim amândoi aceeași muzică și suntem la fel de dependenți de ea.
Pictează ouă cu mare entuziasm de când era mic. Orice e de pictat, modelat, migălit e o bucurie. După un timp, obosește și devine foarte nemulțumit de ce a făcut. Iar când termină, îi plac iar toate și vrea să le păstreze pentru totdeauna.
Andrei cred că e cel mai mare fan al Adei Milea, deși nu e ușor să mă întreacă pe mine. Știm toate cântecele cu toate versurile – el mai bine decât mine. Așa că o urmărim peste tot, sper ca ea să nu fi observat :). (Nu, nu o urmărim chiar peste tot, doar la concerte).
A primit căști de la un coleg de clasă. Pe oriunde e Andrei, sunt și căștile.
Sfârșit de școală, început de altă școală, pregătiri.
Ultima zi cu doamna învățătoare. Eu am fost în prima generație a dumneaei în școala de lângă bloc, Andrei a fost în ultima. Așa lipicios o îmbrățișam și eu. Viața e frumoasă.
Celebra poză din prima zi.
Prima competiție de pictură la noua școală. Aceea este prințesa Fasolasi – pictată cu entuziasm, lacrimi, nervi și apoi iubită.
Trebuia să fie un personaj dintr-o poveste la școală. Cum lui îi place mult Enciclopedia Zmeilor, a fost ferm convins că trebuie să fie Zmeul Zmeilor. M-a trezit rugându-mă să îl fac zmeu. Am luat cartea să văd cum a arată zmeul acolo, apoi am făcut și eu ce am putut. Andrei, sigur vrei să te duci așa la școală? Da, sunt cel mai tare personaj!
A luat o pauză de la scrimă. Una cu înot și polo.
Am căutat iarna și, până la urmă, am găsit-o.
La fix zece ani distanță, același Andrei, în același loc din casă. Un deceniu de boyhood și de dragoste.
