La noi nu prea ați văzut portrete. Nu pentru că nu am fi făcut de-a lungul anilor, ci pentru că ne-au atras mai mult instantaneele. În iarna asta însă, am făcut chiar foarte multe portrete și mai avem. Și dacă tot suntem în febra portretelor, am zis să încerc și cu Andrei. Care, n-o să credeți, a acceptat.
Și a fost cam așa: s-a trezit pisicos și a vrut să stea puțin la noi în pat, să fie mângâiat; un început bun, mi-am zis; după o jumătate de oră, și-a schimbat dispoziția și deja ne arunca niște priviri de adolescent (cine are adolescent în casă, știe ce zic). Atunci am știut exact ce expresii mi-ar fi plăcut să surprind. I-am zis că vreau să îl fotografiez când e exact așa. Că nu vreau nicio față drăguță, niciun zâmbet. Am pus muzică rock de pe vremea mea (că îi place lui), ne-am uitat împreună la câteva fotografii vechi cu niște cântăreți. L-am întrebat, înainte să fac prima fotografie: „Ai încredere în mine? ” Și el a zis, serios: „Sigur că am”. Era vorba de încredere în mine ca fotograf – de care eu am nevoie când lucrez cu cineva. Dar orice încredere ar fi fost, era de la el și mi-a mers la inimă.
Așa că ne-am jucat. Fără zâmbete, așa cum stabiliserăm, și cu o inspirație rock. Am vrut să surprind, mai mult decât orice, aerul lui adolescentin și nu credeam că o să reușesc. Băieții poate nu or fi în plină glorie la 13 ani, dar e un farmec în orice vârstă, nu? Sau eu sunt fermecată de toate vârstele lui.
În fotografiile astea, care credeam că nu sunt pe gustul meu, e ceva autentic și valoros, ceva ce mă va bucura peste ani – momentul în care noi doi am ascultat cu aceeași plăcere aceeași muzică, în care ne-am înțeles perfect din priviri, în care am experimentat ceva împreună. Sper că știe că și eu am încredere în el.
