Mihaela & Leonard {Nuntă la Valea Verde}

Sunt ani și ani. Unii sunt mai cu moț decât alții. Anul în care Andrei, băiatul nostru, a fost în clasa a opta și în care AlmaCalma, căsuța noastră din Alma Vii, a fost în lucru, a fost sigur unul cu moț. Evident, sunt lucruri incomparabil mai importante și mai grele pentru o familie decât examenul unui adolescent și renovarea unei case vechi. Nu avem de ce să ne plângem, suntem chiar foarte recunoscători că am avut puterea necesară să luptăm pe două fronturi și, nesperat, chiar să câștigăm. Dar tot epuizant a fost și tot într-o perioadă de adaptare (încă) suntem. Părinți de licean, avem fiecare câte două joburi, locuim în mijlocul unui oraș mare și agitat și în mijlocul unui sat mic și liniștit, ne trezim ba într-un apartament aglomerat, ba într-o casă abia mobilată, fotografiem mult și peste tot, când evenimente private, când business… să mai zic și de Lulu, fetița noastră lagotto romagnolo, care este și va fi probabil mereu ca un toddler? Cu alte cuvinte, ne obișnuim cu ideea că nu e timp să ne obișnuim cu nimic.

Dar ne și place. Vai, cât ne place! Ne place de adolescentul nostru (e mai simpatic acum decât a fost în clasa a opta), ne plac drumurile nesfârșite, ne plac orașele mari și satele mici, ne place unde ne trezim, ne place să avem o minune de cățel. Ne place că fotografiem ba în București, ba în Transilvania, și în ambele variante înseamnă că fotografiem acasă, că după muncă dormim în patul nostru. (E adevărat că eu am un mic bagaj cu cosmetice și medicamente pe care nu îl mai desfac niciodată, pentru că nu prea știu când plec dintr-o parte în alta și nu am chef să le scot și să le pun la loc de nenumărate ori, dar ce mai contează?)

Primele evenimente în Transilvania le-am avut înainte să fie cu adevărat locuibilă AlmaCalma. Adică ar fi trebuit ea să fie gata, după părerea noastră, dar casele în renovare au propriile păreri și totul se întâmplă mai târziu decât ar crede proprietarii că trebuie și decât promit meșterii (oricât de buni și de pricepuți ar fi ei). Iar asta poate fi palpitant, mai ales când tu trebuie să mergi odihnit și elegant la evenimente. Înainte de primul eveniment, am rămas fără apă. (Asta așa, printre altele, că mai erau și probleme cu casa). A secat fântâna, iar rețeaua publică încă nu era gata. Și abia fuseseră plantate florile, pregătit gazonul – o mică avere pentru noi. Ne-am rugat să plouă. Ne-am spălat cu apă îmbuteliată, am udat și florile cu ea, cât s-a putut. Paparuda din mine ar fi dansat și ar fi cântat dacă s-ar fi priceput și dacă asta ar fi putut aduce ploaia în grădină. Dar paparuda este nepricepută și a plouat cu spume în toată Transilvania, inclusiv la nunta la care am fotografiat noi, în Valea Verde, numai în Alma Vii nu a căzut o picătură de ploaie.

Acum ba oftăm, ba râdem când ne amintim. Grădina a supraviețuit, iar nunta cu ploaie a fost foarte reușită. Totul a depins de oameni, până la urmă – de un om foarte bun, un vecin, care ne-a ajutat enorm și a salvat grădina, și de un cuplu minunat, cu prieteni formidabili, care pot face orice ploaie să fie frumoasă. Ne uităm acum la fotografiile Mihaelei și ale lui Leonard și ne amintim cum, în ziua nunții lor, îngrijorarea noastră legată de grădină și de alte probleme ale casei se insinua din când în când pe lângă bucuria de a fi printre oameni atât de drăguți, într-o atmosferă caldă și veselă. Înțelegem acum, privind în urmă, că ar fi trebuit să acceptăm mai ușor ceea ce nu puteam controla, că lucrurile mai ies și cum vor ele. Și uneori ies bine când totul pare pierdut.

Iată prima noastră nuntă aproape de AlmaCalma. Un început cum nu se poate mai bun, alături de Mihaela și de Leonard, în încântătoarea Valea Verde. Ne știam de la o altă nuntă, din Suedia, și ne așteptam la un eveniment atât de frumos. Dar parcă niciodată nu te aștepți la emoția puternică a oamenilor care se iubesc și care sunt așa de iubiți, la lacrimile de bucurie și la cuvintele spuse din inimă, care fac să îți fie mai drag de tot și să îți amintești ce ne mână pe toți în luptele noastre bune.