Are 16 ani. Stau într-o sală de așteptare, se întârzie și aproape că mă bucur, pentru că am timp să înțeleg. Tot aud gândul ăsta – când uimit, când vesel, când speriat, când recunoscător… Cum să aibă el 16 ani? Îmi amintesc așa bine când am ieșit pe poarta maternității, cu Peugeot-ul nostru vechi, când am dormit cu el acasă prima dată, când chiuia de veselie în cădiță, când stăteam cu fața lângă a lui, ca să poată adormi, acasă, prin aeroporturi, pe vapoare, în trenuri… Şi pielea pufoasă, şi vocea mică, şi hohotele de râs, şi mâncarea pe care nu o mânca, şi jucariile cu care ne jucam împreună.
Şi acum are 16 ani?! Se pare că da. E tot el. Nu Picea, nu Cireşică, nu Ardei, dar tot el. Un Andrei mai mare. La fel se întinde pe noi când ne uităm la filme. Când e obosit sau supărat, vine cu fața lângă a mea şi stăm aproape, fără să spunem mare lucru: Ești bine?, îl întreb. Hm, hai să stăm așa puțin, zice el. Râdem mult, ne certăm rar și rău. Ştie tot mai multe lucruri pe care noi nu le știm, ia singur tot mai multe decizii importante. Uneori parcă nu e el mai mare, ci suntem noi mai mici.
M-a bătut la cap să îi fac niște fotografii. Pentru noi, e un fel de distracție, ceva ce mai facem împreună și ne amuză. Alte jucării. Spre uimirea mea, are toată încrederea în mine. Nu mă verifică, nu mă critică, nu e nimic serios în toată povestea. Am ales împreună câteva, tot neserios. Şi mi-a zis apăsat că Boyhood trebuie să continue, pentru că așa trebuie. Deci va continua :).
