Ca niciodată, am întârziat cam mult cu postarea fotografiilor de anul acesta. Dar multe au fost anul acesta ca niciodată. Nu ni s-a întâmplat nimic rău – ba, într-un fel, a fost chiar mai bine: am avut (și) mai mult de lucru și am oferit fotografiile într-un timp și mai
→
This was not my first time to help with organizing an event, but it was the first time I had to be less of a control freak and more of a team player. It wasn’t easy for me, but I really needed this kind of experience.
→
Wedd Camp nu este doar o ocazie de a contribui la organizarea unui eveniment fotografic sau de a fi speaker într-o conferință. Pentru noi, este mai degrabă un nou vis la a cărui realizare merită să muncim.
→
Mama mă ținea de mână și îmi plăcea. Când traversam, mă ținea mai strâns. Întotdeauna a mers cu pași mici, iar atunci încă se potriveau cu pașii mei. Mă lua cu ea pe unde avea treabă și vorbeam mult. Mergeam pe jos sau cu tramvaiul, așa că aveam timp. Bucureștiul
→
Am mers într-o zi pe strada Lizeanu căutând, pur și simplu, o poveste. Una din poveștile vechi sau noi ale străzii. Am trecut pe lângă niște tineri englezi, probabil turiști, care nu păreau să se fi rătăcit. Tind să cred că au fost primii turiști care au ajuns aici în
→
Tata cunoștea bine tot Bucureștiul și avea o memorie extraordinară, știa să îți povestească ceva interesant despre aproape orice clădire veche. Dar când discuta cu mama despre ce, când și unde a fost ceva, rar cădeau de acord. Mă luau cu ei peste tot. Mergeam mult cu tramvaiul sau pe
→
Ochi mulți, asimetrici, privesc trecătorul umil și neștiutor. Unii sunt holbați și colțuroși, unii sunt desperecheați și sașii, unii sunt rotunjori și mici. Toți te măsoară, chiar și cei acoperiți de vechi cataracte, cei ascunși după pleoape de metal sau inflamați de cărămizi roșiatice. O casă galbenă, cu obrazul plesnit
→
Primăvara este jilavă și neagră aici. Vara are zile lungi și pustii în care asfaltul arde praf și gunoaie, urmate de nopți colcăitoare, cu răfuieli, tânguiri și dansuri orientale. Iar toamna vine târziu și degeaba, pentru că strada este săracă și în frunze, și în râsete de școlari. Doar albul
→
Mi-ar plăcea să ajung în India cândva. Niște ochi de fotograf ar fi răsfățați de atâta culoare și diversitate, de imprevizibilul formelor, de contrastele puternice. Până atunci însă, aceiași ochi se pot răsfăța cu mici lumi stranii, ca strada Lizeanu. În plus, în cazul acestei lumi mai ușor de atins
→
Legături văzute și nevăzute țin împreună casele de pe Lizeanu. Am avut mereu senzația că aici veștile circulă foarte repede, că trec fulgerător dintr-o casă în alta și de pe o parte a drumului pe cealaltă. Îmi imaginez că dacă te obrăznicești la un lizean din prima casă, s-ar putea
→