Tinerețea era răspunsul unei profesoare pentru orice spuneam că îmi place, că este frumos sau că mă bucură, pentru orice hohot de râs și pentru toți fluturii din stomac. Era ca o explicație pentru toate lucrurile bune și frumoase din viața mea. Și nu prea înțelegeam atunci, la vârsta adolescenței.
→
Cum mai sunt nunțile acum? Da, iar m-a întrebat cineva. Ca și când aș fi stat la munte și m-ar fi întrebat cum mai este vremea acolo, dacă a nins etc. Evident, nu știu. Presupun că sunt de toate felurile, așa cum sunt și oamenii care participă. Ce vedem noi este doar un crâmpei – unul luminos, fără îndoială. Vedem în el și schimbări, și lucruri mereu la fel.
→
O întâlnire cu Irina și Bogdan îți da starea pe care îmi imaginez eu că o au surferii când alunecă pe un val bun – o combinație de adrenalină cu optimism, energie și mult soare.
→
Dacă cei pe care îi fotografiem nu ar fi atât de drăguți, așa cum sunt Carla și Dragoș, poate aș urî din tot sufletul ceea ce fac sau nu aș face asta deloc. Câte nunți ar vrea să vadă cineva vreodată? Sigur nu mai mult de o sută, câte am
→
Ca fotograf, descoperi oamenii cu infinită răbdare și cu inima deschisă. Le observi frumusețea, le savurezi umorul, le intuiești personalitatea și, pe cât posibil, simți ce este în sufletul lor. Pentru că suntem niște fotografi neobișnuit de norocoși, procesul de descoperire ne aduce de obicei multă bucurie. Așa că iată
→
Din când în când se întâmplă să ne numească cineva, în glumă sau cu un pic de teamă, mai tare sau mai șoptit, paparazzi. Chiar dacă este spus cu toată bunăvoința din lume, tot simt cum mi se strânge stomacul. Pentru mine, paparazzi nu sunt niște fotografi, ci niște oameni
→
Discutam cu un cuplu despre locaţia nunţii. Ne explicau – şi mi-a plăcut foarte mult ideea lor – că au ales un loc cu istorie, care are şanse să existe şi peste o sută de ani, nu doar pentru că are prestanţă, ci pentru că ar vrea să spună cândva
→