Toată lumea vorbește despre bule în care oamenii cu idei, pasiuni, gusturi și dezgusturi comune se găsesc și interacționează unii cu alții. Dacă admitem că așa ceva există, pot să spun că îmi plac extraordinar de mult unele bule în care intru. Mă gândesc acum la Cătălina, la Mircea și
→
Au trecut niște ani de când fotografiem. Mă întreba cineva ce s-a schimbat pentru noi de la un an la altul, ce am învățat. Cred că un fotograf învață să vadă. Continuu. Tot mai repede, uneori chiar înainte ca imaginea să se formeze cu adevărat. Nu e chiar ceva conștient.
→
O parte din mine ar fi vrut să danseze în continuare. Părea că nu mai aveam timp suficient pentru școală, așa că am renunțat la dans…
→
Încă un an de fotografie. Multe vise (unele îndeplinite, altele încă nu) în prea puține ore de somn. Și totuși, fiecare an de fotografie a fost mai bun decât precedentul, cum era să ne oprim? E curiozitate, e adrenalină, e ceva ce ne-a intrat în sânge, nici nu știu, dar
→
Eu nu sunt Andrei. Dar oricât de nebunesc ar părea, când el e sătul, sunt și eu. Mă iau cu altele și uit că nu am mâncat. Dacă el nu se simte bine, mă simt cu adevărat bolnavă. Din fericire, el e aproape tot timpul plin de veselie, de optimism,
→
Lucrurile se schimbă. Nu atât de repede cât ne-am dori noi, asta este adevărat (și dureros în multe cazuri), dar când te uiți în urmă și vezi că în doar patru-cinci ani s-au schimbat mentalități și atitudini, parcă îți mai vine inima la loc. Din experiența personală a ultimilor ani,
→
Nu știu să-mi fi părut vreodată rău că plouă. La mare parcă este cel mai bine. Când eram mică, nimic nu mă înveselea mai tare decât să văd oamenii cum o iau la fugă spre hoteluri și lasă în urma lor plaja goală și (din nou) frumoasă. Acum nu mă
→
Emoții, tradiții, lacrimi, râs, dans, umor și, desigur, iar emoții. Emoții mai mult decât orice. Așa a fost, așa am văzut și am simțit, că altfel nu am fi fotografiat și nici nu v-am fi povestit :). Dar pentru asta tot trebuie să aleg doar câteva fotografii dintre atât de
→
Tata îmi spunea Bonushkin/Bonushka (nu știu nici de unde vine, nici cum se scrie), tatăl lui Robert îmi spune Iri, dar cam atât cu alintul. Și nici eu nu prea alint lumea, cu excepția celor mai bune prietene și a băieților din familie. Dar adevărul este că uneori ai vrea
→
Când o luăm spre Vâlcea, parcă miroase a vacanță – chiar dacă mergem la muncă. Ne punem lucrurile în mașină, ne potrivim scaunele, ne alegem muzica de drum și fiecare se pierde în gândurile lui. Eu fac fotografii în minte, îmi imaginez că sunt un uriaș care aleargă peste stâlpii
→