Aş vrea să văd cum erau părinţii mei înainte ca eu să mă nasc. Cum erau hainele lor, casa în care stăteau, cum era lumea lor în 1979. Mi s-a tot povestit că mama era o gravidă foarte frumoasă, iar pe tata parcă îl văd cu ce ochi plini de admiraţie o privea. Cred că erau şi foarte îngrijoraţi, ca orice părinţi, în orice vremuri. […]
→
Fotografierea unui botez ortodox nu este o treabă uşoară pentru un fotograf. Fiecare metru pătrat din biserică are o altă lumină, o altă tentă de culoare. Invitaţii pot sta aproape oriunde, ceea ce te obligă să cauţi continuu alte unghiuri. Ritualul diferă de la o biserică la alta (uneori surprinzător
→
Îmi place mult iarna, aproape la fel de mult cât îmi plăcea în copilărie, când erau zăpezi mari şi ne prelungeau vacanţa. Şi tot ca atunci, mă bucur când ninge – deşi majoritatea bucureştenilor simt asta ca pe un dezastru. Simplul fapt că ninge îmi luminează ziua şi mă face
→
Una dintre imaginile de mai jos şi-a luat viaţa în propriile mâini ceva mai devreme decât ne-am fi aşteptat. A călătorit prin lume, s-a făcut cunoscută şi ne-a arătat că nu mai are nevoie de noi. I-am privit cu îngăduinţă îndrăzneala. Ce te poţi aştepta de la o fotografie atât
→
După un timp, amintirile legate de un eveniment se reduc la un singur moment, o singură senzaţie. De multe ori, mintea se foloseşte de o fotografie pentru a păstra mai bine o amintire. Dacă mă gândesc, de exemplu, la nunta mea, îmi amintesc de obicei un moment în care eram
→
Când eram mică ţineam sus pe şifonier ceea ce familia mea numea cutia cu maimuţe. Era o cutie în care aveam aţe, bucăţi de material, şireturi, nasturi, panglici şi tot felul de lucruri mici găsite prin casă, care mi se păreau frumoase şi care, credeam eu, îmi puteau fi de
→
Mereu mi-a fost frică de genul acesta de fotografii pe malul mării. În general sunt prea previzibile, ai senzaţia ca le-ai mai văzut. De multe ori sunt penibile de-a dreptul. Foarte rar sunt cu adevărat frumoase şi nu îţi mai desprinzi privirea de la ele. Aşa că un timp le-am
→
Cu ani în urmă, fratele tatălui meu, pe care l-am cunoscut prea puţin, îmi arăta fotografii vechi de un secol cu diverse rude. După mulţi ani în care nu ne văzusem aproape deloc, un eveniment nefericit ne-a adus în faţa acelui perete plin de fotografii. Ne doream să spunem ceva,
→
Nu ştiu cum se face că, din când în când, întâmplarea sau poate ceva ce noi nu ştim să numim altfel ne aduce lângă oameni ca Andreea şi Dan. Ne-au plăcut din prima secundă, aveau privirea şi râsul acelea de oameni tineri şi fericiţi. Ne-a bucurat şi ne-a făcut bine
→
Fotografii nu se pot plictisi lângă ei. Ea: intensă, dramatică, concentrată. El: un zâmbet. Cel mai mult ne-a plăcut să surprindem contrastul dintre ei, care nu îi face să pară nepotriviţi, ci dimpotrivă. Trăsăturile uimitoare ale Biancăi, care îi dau un aer de femme fatale a anilor ’50, nu au
→