După un timp, amintirile legate de un eveniment se reduc la un singur moment, o singură senzaţie. De multe ori, mintea se foloseşte de o fotografie pentru a păstra mai bine o amintire. Dacă mă gândesc, de exemplu, la nunta mea, îmi amintesc de obicei un moment în care eram
→
Când eram mică ţineam sus pe şifonier ceea ce familia mea numea cutia cu maimuţe. Era o cutie în care aveam aţe, bucăţi de material, şireturi, nasturi, panglici şi tot felul de lucruri mici găsite prin casă, care mi se păreau frumoase şi care, credeam eu, îmi puteau fi de
→
Nu ştiu cum se face că, din când în când, întâmplarea sau poate ceva ce noi nu ştim să numim altfel ne aduce lângă oameni ca Andreea şi Dan. Ne-au plăcut din prima secundă, aveau privirea şi râsul acelea de oameni tineri şi fericiţi. Ne-a bucurat şi ne-a făcut bine
→
Fotografii nu se pot plictisi lângă ei. Ea: intensă, dramatică, concentrată. El: un zâmbet. Cel mai mult ne-a plăcut să surprindem contrastul dintre ei, care nu îi face să pară nepotriviţi, ci dimpotrivă. Trăsăturile uimitoare ale Biancăi, care îi dau un aer de femme fatale a anilor ’50, nu au
→
Pare o vorbă goală să mulţumeşti cuiva pentru încrederea pe care ţi-a acordat-o, pentru că este ceva ce auzi de prea multe ori ca să îţi mai trezească vreun gând. Dar nu este deloc puţin lucru în ziua de azi ca nişte oameni care nu te cunosc personal să aibă
→
Cine a citit Cişmigiu & Comp. ştie că între liceele mari din Bucureşti există tot felul de relaţii, de prietenie sau rivalitate, în care adolescenţii pun mult suflet. Îmi amintesc din roman că cei din liceul Lazăr, cel de lângă Cişmigiu, erau oarecum prieteni cu cei din Spiru, pentru că
→
Andreea şi Florin, pe care s-ar putea să îi ştiţi din fotografiile de aici, au avut o nuntă aşa cum şi-au dorit. Pentru cei care nu au trecut prin experienţa unei nunţi, poate nu pare mare lucru să ai o nuntă aşa cum vrei. Din punctul meu de vedere, chiar
→
Discutam cu un cuplu despre locaţia nunţii. Ne explicau – şi mi-a plăcut foarte mult ideea lor – că au ales un loc cu istorie, care are şanse să existe şi peste o sută de ani, nu doar pentru că are prestanţă, ci pentru că ar vrea să spună cândva
→
Mi-am început dimineaţa şi săptămâna citind The Luminous Portrait. Un paragraf m-a făcut să mă opresc un pic din lectură şi să mă gândesc la tot ce se întâmplă: I had many pivotal moments in my career: the first time I booked a job for which someone actually paid me
→
În Bucureştiul supra-aglomerat de fel de fel de oameni, trec neobservaţi cei pe care eu îi numesc bucureştenii adevăraţi. Nu sunt neapărat cei care au părinţi şi bunici născuţi aici, ci aceia care care preţuiesc şi valorifică lucrurile bune ale oraşului – şcolile bune, evenimentele culturale, eleganţa discretă în ţinută
→